vineri, 30 noiembrie 2012

Nemurire II .

 Ma prinde de mana si-mi da peste cealalta cu specifica unealta de bataie : cureaua . 
-Nu poti s-o bati in bucatarie ? Nu se aude muzica bine din cauza ta .
-Nu-mi spui tu ce sa fac , poate o pun si pe tine acum !
-Ce face ? 
Si apoi , ridica cureaua asupra lui Radu , si Radu pumnii , si apoi se bat intre ei . Incep sa plang si ma bag in mijlocul lor .
-Lasa-l in pace ! Parca ma bateai pe mine !
-Ooo , facem pe curajoasa , bine , daca vrei asa mult sa iei bataie o sa-ti respect dorinta.
Radu pleaca spunandu-mi batjocoritor " Mersi proasto! " si asa continui sa inghit cu trupul toate bataile curelei pana cand...

21 decembrie 1999 

E ceata .. multa ceata . Nu-mi amintesc ce s-a intamplat , sute de intepaturi imi patrund in corp , nu simt nimic decat gresia rece pictata cu rosu . Rosu , rosu , rosu , culoarea asta pe care o urasc cel mai mult . Mi-am vazut sangele de atatea ori incat culoarea asta ma inunda . M-am concentrat sa-mi imaginez ca sangele e albastru , sau galben , sau orice alta culoare numai ca sa nu stiu ca in mine se afla rosu , dar mai apoi , cand il vedeam imprastiat pe gresia alba incercam sa imi imaginez ca e doar o iluzie optica , dar nu , stiam ca sangele e rosu atunci cand trebuia sa-l sterg de pe jos , sa-l ating , sa-l vad cum se scurge pe mainile mele invinetite . 
Mi-e frica de sange , ma face sa tremur , sau imi e frica de rosu..nici nu stiu.
-Poti sa te dai odata ? Nu am cum sa trec pe balcon din cauza ta . 
Si ma tarasc istovita de toate puterile , cu lacrimile siroaie  langa perete . Nu stiu ... bataia e deja o obisnuinta dar nu inteleg , niciodata nu am inteles de ce Radu ma uraste asa mult , de ce nu poate sa-mi fie alaturi..am incercat mereu sa ma apropi de el dar nu m-a lasat , cel putin el nu ma bate , adica..nu trece mai departe de palme  , care venind de la el mi se par mangaieri .
Peretele imi ofera un miros de mucegai si o raceala de nedescris , cu toate astea , mereu am crezut ca peretii reci si goi imi sunt prieteni , ei nu fug cand vrei sa te apropii , ei te lasa acolo .. sa stai langa ei , pe vecie daca se poate .
Stau cateva ore tremurand , plangand si infrigurata , apoi ma ridic si ma duc intr-o alta camera . Nu as vrea sa incerc ...si cu toate astea , imi iau pe mine un palton delicat , negru cu niste nasturi mari , gri . 
-Nu vad bine ? Ce-i cu carpa aia pe tine ?
-Imi , imi e frig..
-Dezbraca-te ! 
-Te rog..lasa-ma ..
-Sa te las ? Cum sa te las ? Dupa ce ai tupeul sa-ti pui nenorocitul ala de palton pe tine vrei sa te las ? Ne , nu prea cred . Trebuia sa-l arunci sau sa-l tii ascuns , nu ai facut asta , deci dezbraca-te.
Imi deschid paltonul plangand , si privesc nemiloasa mana cum ma loveste . Paltonul a fost al mamei , e singurul lucru pe care-l am de la ea , am inteles ca l-a lasat aici pentru ca tata i-l cumparase , pentru ca amintirea ei nu are voie sa existe , acum indur iar bataie si frig si rosu...

Va urma .

joi, 29 noiembrie 2012

File din jurnal II



"Azi xx.xx.xxxx, despre timp, vis şi amintiri...

      Par nebună. Nebună după îmbrăţişarea ta, după buzele tale, după vocea ta...
Ahh!! Pozele astea... o să le dau foc într-o zi numai ca să scap de privirea ta care parcă mă urmăreşte, să scap de buzele tale care parcă îmi cer să fie atinse... să scap de chipul tău care mi-a otăvit inima şi sufletul şi toate gândurile...
Ţi-am zis că sunt nebună. Nu pot face asta. Pe tine... pe tine te pot asemăna cu...
... cu o zi de vară în care niciun nor nu se găseşte pe imensul albastru...
... cu cel mai gingaş şi mai parfumat trandafir...
... cu un val rece şi spumos care se sparge de stâncile fierbinţi...
... cu orice îmi place pe lumea asta şi tot nu ar fi suficient.
     Şi de aş putea scrie povestea noastră aş scrie-o cu litere mari, apăsate şi frumos conturate. Aş începe cu "a fost odată ca niciodată" şi aş încheia cu "şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi". Dar ceea ce poate fi scris între aceste formule nu pot decide eu şi nici tu... poate timpul şi destinul... sau poate noi.

     Aş vrea să opresc nisipul din clepsidră. Aş vrea să nu mai curgă. Să stea pe loc...
Aş opri timpul doar pentru a te face să zâmbeşti. 
Aş opri timpul doar să-ţi sărut buzele până când vom considera că e timpul să punem în mişcare nisipul din clepsidră. Poate să treacă o zi, o lună, un an... o veşnicie până când vom da drumul timpului.
Şi de am da drumul timpului te-aş mai ţine puţin de mână doar ca să rememorez clipele care au trecut.
Clipe care s-au dus spre capătul lumii şi au căzut în abis. În abisul amintirilor...

     Doar visez. E un vis absurd. Un vis în care sper... un vis în care visez. Un vis în care totul e frumos. 
Un vis ciudat în care totul e perfect. Tu eşti perfect. Şi nimic altceva nu mai contează...

    Da, sunt nebună iar ideile mele nu au logică... Dar sunt doar nişte idei nebune.

                                                                                               Nebuna care se 
                                                                                                     va vindeca în braţele tale"


Şi lipi alături o fotografie cu el... fotografie cu o urmă de ruj. Doar e o nebună, nu?

marți, 27 noiembrie 2012

Fum


* Autor: Motănel

Salutare şi bine v-am (re?)găsit! V-a fost dor de mine? Mie nu! Dar eu mă văd în fiecare ziii...
Dacă tot am discutat data trecută despre educaţia la români, mi-am zis să vă împărtăşesc cel mai elocvent exemplu la care mi-a fost dat să asist. Se făcea că zilele trecute, într-o duminică friguroasă de noiembrie în care nu-ţi venea să dai nici puricii jos de pe tine, mă plimbam prin oraş ca un mândru cotoi cu blana în vânt. Şi trecând eu pe lângă un magazin de cartier, observ două tinere stând pe nişte trepte în faţa unei case. Nimic anormal până aci, numai că în momentul în care s-a deschis uşa magazinului, o a treia tânără domnişoară ieşi în fugă şi le făcu şi lor semn să plece. În spatele domnişoarei care ieşise din magazin apăru un domn semeţ, destul de înaintat în vârstă, înalt şi cu oareş’ce burtă, ţipând de zor „Treci acasă! Treci acasă imediat!” şi înălţând un deget ameninţător. Bineînţeles, nici una dintre domnişoare nu se conforma ameninţării, ci continuau să meargă (cu paşi repezi, ce’i drept) către bulevard. Domnul, văzând că „forţa” nu funcţionează, adăugă pe un ton mai scăzut: „Lasă-i şi ei să tragă din ţigare... şi hai mai repede acasă că e frig şi răceşti.” La această comandă, domnişoara ieşită din magazin se conformă, oferindu-i ţigara uneia dintre fetele care o aşteptaseră. După ce s-au pupat şi şi-au luat rămas bun, s-au despărţit, domnişoara întorcându-se spre magazin la domnul care o aştepta, iar celelalte două fete şi-au continuat drumul către bulevard. Fain exemplu de educaţie, nu’i aşa? Şi ţin să menţionez că nici una dintre domnişoare nu avea vârsta legală pentru a fuma.
Un alt fum. Zilele trecute a fost vestita „Black Friday”, ziua cu cele mai mari reduceri din an. Cică. Şi a fost... pe naiba! Bineînţeles, aglomeraţie mare în magazine, bătaie pe marfă, internet blocat, carduri bancare blocate, credite pe bandă rulantă, tot ce se poate, numai reduceri nu prea. Adică... daca la americani „Black Friday” înseamnă adevărate chilipiruri, la români inseamna... maxim 50-60% reducere dintr-un preţ oricum exagerat pentru un produs de calitate îndoielnică şi care probabil că în restul anului nu s-ar fi vândut oricum. Dar la finalul zilei toată lumea a rămas mulţumită. Magazinele au vândut, oamenii au cumpărat, băncile au acordat credite, internetul a început să respire şi el şi toate au fost bune şi frumoase. Voi v-aţi cumpărat ceva? Eu nu...
Şi vin sarbatorile... altă „afumătură”, de data asta la propriu! Bieţii purceluşi, vai de cozile lor! Tranşaţi şi afumaţi, tocaţi şi înghesuiţi în maţe, făcuţi slănină şi tobă, cârnaţi şi şniţele, creier pane şi caltaboşi... tot ce vrei şi ce nu vrei. Din fericire, ca un motănel de oraş ce sunt, nu va trebui să asist la masacru şi nici să îmi asaltez stomacul cu astfel de „bunătăţi”. Bineînţeles, nu vor lipsi nici vinul fiert, pomii de Crăciun (ăia ciordiţi de prin pădurile alea cu un copac la cinci buturugi), globurile şi instalaţiile luminoase de prin pomi şi oraşe, febra cadourilor (că deh, suntem naţie de consumatori) şi câte şi mai câte! Apoi eu, sincer, nu înţeleg ce e cu astea. De ce trebuie să faci cadouri dacă asta e treaba lui Moş Crăciun? Şi dacă Moş Crăciun e unul singur, de ce coada mea îl găseşti în fiecare mall, în fiecare şcoală, în fiecare spital şi cine mai ştie pe unde? Nici măcar Iepuraşul de Paşte nu e atât de rapid încât să fie în toate locurile odată! Dar cine ştie, poate sunt eu un pisoi de-ăla de se uită în calendar şi nu ştiu cum merge treaba. În fine, să nu mai lungim inutil, să fiţi băftoşi şi sănătoşi şi... la mulţi ani, că vine acuşi 1 Decembrie!

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Nemurire I .

  Din imparatia cerului se presarau lungi siruri de fulgi . Alergam neincetat printre muntii de zapada , as fi vrut sa ma contopesc cu decorul , sa fiu un fulg , sa zbor pe langa ferestrele oamenilor , sa ma incalzesc in palmele unite ale unor indragostiti , sa devin un om de zapada , sa inghet si mai apoi sa ma topesc visand la o noua iarna , la o noua serie de aventuri.
Craciunul se apropie , ma gandesc cu entuziasm la asta desi niciodata nu e ceva special care sa mi se intample . Intotdeauna am iubit craciunul , pentru ca intotdeauna am crezut in magie , si in renastere .
Cred ca mai exista o lume , nevazuta , cred in fantome , zane si in stele .
Toti avem o stea care straluceste pentru noi , care si-a pus razele in inima noastra si care ne vegheaza , plange cu noi si rade cu noi .
Pentru oameni sunt doar o ciudata , eu nu exist , nu in lumea reala . Imi place , imi place sa zbor pe taramuri indepartate , sa ma desprind de tot , pentru ca daca n-as visa m-ar durea prea tare..totul .

20 Decembrie 1999 - Mangalia

Deschid usa saracacioasei mele garsoniere , acelasi aspect dezastruos cu care m-am obisnuit . Sticle de bautura ce isi dau ultimele picaturi de alcool cum isi dau oamenii batrani ultimele picaturi de viata . Tigari aruncate , farfurii sparte , geamuri murdare , lama..si cele doua persoane care stiu ce exist . Fratele meu , Radu si tatal meu . Mama ne-a parasit cand eu aveam cateva luni iar fratele meu 4 ani . Niciodata nu am inteles de ce m-a mai facut..si de ce m-a urat.., mereu am crezut ca sunt un copil facut din gresala , sau din ura..pentru ca in asa zisa mea familie , domneste ura .
-Unde e sticla ?
     ...
-Unde e sticla te-am intrebat !?

Inca un accesoriu pentru fata mea alba . Vanatai .. multe , pe maini , pe fata , peste tot..

- Nu mai e .
- Ai baut-o ?
- Eu nu beau spre deosebire de altii .
- Indraznesti sa comentezi ?
- Nu..
- Radu , adu-mi o curea !
   Unde fugi , crezi ca azi mai scapi ? Ehe , Sara , cred ca inca nu ai inteles care e rolul tau aici...
Va urma ..

*Ei bine..Ma numesc Alexandra si cu asta intru si eu in magica voastra lume a povesilor..sper sa va placa si la cat mai multe povesti ! *

File din jurnal


     
"Azi, xx.xx.xxxx,despre durerea din sufletul meu...

     De m-ar întreba cineva vreodată ce doare mai tare, aş spune că amintirile şi cuvintele.
Când citesc anumite cuvinte aş vrea să nu ştiu citi...
Când îmi amintesc ceva aş vrea să nu îmi mai pot aminti..
Doare!
Şi să mă doară!
Eu singură m-am pedepsit. Eu! Nu pot da vina pe nimeni...
Continui să citesc şi să recitesc cuvinte care îmi fac rău. Fac rău sufletului.
Continui să visez şi să sper... şi ştiu că nu e bine. Ştiu că îi fac rău sufletului...
Dar eu continui...
Aş vrea să-mi las sufletul să plece, oriunde vrea el... Să cutreiere mările, să cunoască alte suflete rătăcite. L-aş lăsa să iubească căldura Soarelui... L-aş lăsa să vadă cum e să trăieşti. L-aş lăsa să iubească... L-aş lăsa să preţuiască celelalte suflete. L-aş lăsa liber.
Şi voi rămâne doar eu, doar trupul. Şi voi trăi alături de celelalte trupuri fără suflet... Voi număra zilele până la... infinit?! Sufletul nu cred că va mai dori să se întoarcă vreodată la mine... L-am chinuit...
      Citesc cuvinte scăldate în miere... ştiu că sunt aşa, doar sunt despre dragoste, iubire, vise... dar eu le resimt ca nişte cuvinte amare care îmi intră în sânge şi care nu fac altceva decât să se strângă în jurul inimii şi să o sufoce. Încerc să nu mai citesc, dar nu pot. Nu mă pot opri. Singură îmi fac rău. Citesc, îmi şterg lacrimile... şi continui să citesc.
Mă deranjează dar tac.
Îmi pare rău, dar e cam târziu...
Speranţa... moare ultima?!
Îmi e frică să mai spun ceva acum. Îmi e frică că aş putea face ceva mai rău.
Nu, nu ştiu multe... Nu ştiu mai nimic. Te las să mă înveţi.
Dar... oare e prea târziu?.

                                                                                           Te aştept."

      Termină de scris şi aşeză stiloul lângă agendă... Privi scrisul şi închise agenda. Se aşeză în pat încercând să adoarmă, dar gândindu-se la aceeaşi persoană... sperând că ziua de mâine va fi mai bună.


miercuri, 21 noiembrie 2012

O scrisoare


"Dragul...


    Am ezitat... m-am gândit, am zis că nu... dar până la urmă tot am făcut-o.

    Nu ştiu cum se face că oricât de mult mi-aş dori să nu mă măi gândesc la tine, mă gândesc chiar mai intens la tine. Nu, nu vreau să mi te scot din minte, din gând... din vise. Te voi păstra acolo, într-un "loc secret" special creat doar pentru tine...
Amintirile sunt mereu păstrate în inimă aducându-ţi aminte că iubirea este cel mai frumos lucru care te poate condamna la suferinţă.
    Acum e târziu să mai adaug ceva la tot ce a fost frumos... s-au depănat atâtea amintiri, atâtea gânduri frumoase, atâtea clipe minunate într-un timp aşa de scurt încât mi-a amuţit gândul printre lacrimi.
    Oare există dragoste absolută? Sau ochii care nu se văd se uită? 
Când îmi amintesc clipele petrecute împreună îmi vine să mor de dorul lor. A fost un vis aproape împlinit! M-am lăsată purtată de glasuri pe aripile amintirilor ca să retrăiesc încă o dată clipa. Îmi amintesc primele clipe în care ne-am cunoscut, clipele pe care le-am petrecut, toate acele zile în care stăteam şi povesteam… Visam alături de tine, însă acum mi s-au spulberat toate visele. 
Imaginea ta îmi apare în minte de multe ori. Apari ca un înger, dar eşti mult prea sus ca să te pot atinge. Te uiţi la mine cu blândeţe, îmi zâmbeşti… şi dispari! Acum îmi rămâne doar amintirea... că am trăit amândoi în acelaşi vis… ştiu că am un mod ciudat de a iubi şi arăta asta. 
Câteodată noaptea te visez că te ţin în braţe şi că te strâng la piept. 
    Mai sunt multe de scris dar mă rezum doar la atât. Mai sunt multe pe care să ţi le spun... dar mă opresc... Mai sunt multe de spus, dar e prea târziu... Au mai rămas doar amintirile. Amintiri frumoase...
    
    Când am scris aceste rânduri mâna mea a scris după dictarea creierului şi a sufletului căci ochii mei nu au mai văzut. Fiecare lacrimă care a alunecat pe obrazul meu a fost o picătură din mine. Vreau să-ţi spun că am scris o scrisoare cu lacrimi, iar cu vântul ţi-am şoptit-o.
    Eşti singura persoană pe care nu mi-o pot scoate din gând.

                                                A ta...
                                                                                   oricine am fost eu cândva...

P.S: Îmi pare rău"

     Îşi şterse lacrimile şi reciti scrisoare. O împachetă şi scrise la destinatar "Pentru o persoană dragă".
Privi încă o dată plicul. Nu, nu îi poate trimite scrisoarea. Dacă o va citi şi va mototoli foia de hârtie pe care au picat zeci de lacrimi peste cuvintele ei? Dacă nu îi va păsa... Dacă nici nu o va citi?
Lacrimile îi invadă din nou ochii... 
Îşi şterse lacrimile şi adăugă lângă destinatar: "Te rog să o citeşti. Îmi pare rău".

luni, 5 noiembrie 2012

Walking through the snow


   Era 7 şi jumătate dimineaţa şi era încă întuneric. Afară ningea. Ea era în întârziere - nu avusese nici un chef să părăsească patul cald şi să-l schimbe cu gerul de afară.
   Uitasem cum e să mergi prin ninsoare... O, Doamne, chiar trebuia să ningă? Urăsc furnicile astea albe şi reci ce zboară peste tot şi-mi lovesc faţa! Şi uite, te uiţi în sus - totul alb, pur, frumos, iar când te uiţi în jos acelaşi noroi şi aceleaşi bălţi... eww! Oribil!
   Un fulg uşor de zăpadă i-a atins nasul înroşit deja de frig. Într-o clipă toate gândurile despre zăpadă şi noroi, tot negativismul din ea se evaporă şi începu să zâmbească. Se simţea ca un copil acum. Merse mai departe zâmbind şi gândindu-se la lucruri frumoase.
   Mâinile îi îngheţau pe dosarele ce le ducea în braţe. Mănuşile pe care el purta erau mai mult de aspect, pentru că folositoare nu prea erau: aveau degetele decupate, deci nu ţineau deloc de cald. Şi le cumpărase doar pentru că erau pufoase. Unul din miliardele de fulgi de zăpadă ce cădeau din cer îi intră în ochi. Din instinct, ea închise ambii ochi. Când îi deschise, ambii lăcrimau, iar vederea i se înceţoşase şi nu mai vedea clar pe unde merge. Mergea pe unde credea ea că ar trebui. După câteva secunde se lovi de ceva sau cineva şi îşi scăpă toate dosarele şi hârtiile pe jos, în teribila umezeală. Ăproape căzu şi ea pe jos.
   - Vai, îmi cer scuze, sunteţi bine domnişoară?
   Hmm... îmi place vocea asta. Şi accentul...
   - Aproape. Toate foile mele sunt ude şi trebuia sa predau lucrarea asta azi dupămasă... 
   - Îmi cer mii de scuze... dar ar trebui să fiţi şi dumneavoastră mai atentă pe unde mergeţi.O, nu, de ce am spus asta?! M-am făcut de râs!
   - Da, ştiu, dar... zăpada... Ce frumos e băiatul ăsta!
   - Există vreo modalitate prin care m-aş putea revanşa, domnişoară... ? Spar să-mi spună cum o cheamă... E aşa drăguţă!
   - A.
   - G., îmi pare bine! Bun, acum tre' să nu fiu fraier şi să o invit în oraş. Of, ce rost ar avea?! Oricum o să mă refuze...
   - Nu prea ai cum să te revanşezi G.. Acum, dacă nu te superi, sunt în întârziere.  Fir-ar fix azi trebuia să mă trezesc aşa târziu...
   - Te pot chema la o cafea măcar? Când ai timp, nu acum... Uite c-am făcut-o şi pe asta!
   - Ăăăh... spune da fraiero, spune da!!!... păi... da, bine. 
   - Stai. Cum pot să dau de tine?
   - G. chiar mă grăbesc...
   - Bine, o să te însoţesc până unde ai de mers şi vorbim pe drum. Sper să nu-i par un ciudat.
   - Ăă...ăă...bine.
   - Deci, unde mergem?
   - Trebuie să ajung în centru în 15 minute.
   - Da, să trăiţi, acolo mergem! 
   Ambii râseră. Pe drum povestiră multe lucruri, de genul unde or să bea o cafea, ce fel de cafea va fi, dar nici unul din ei nu se gândi să-i ceară celalaltuia un număr de telefon, o adresă de e-mail, ceva ca să poată da unul de altul din nou. Când ajunseră în centru şi trebuiau să se despartă G. îi zâmbi frumos.
   - Ne vedem mai târziu, G.,
   - Stai! Cum... cum dăm unul de altul? Nu mi-ai dat nici un număr de telefon, nimic... 
   - Oops! Greşeala mea. 
   A. îi scrise numărul său de telefon pe colţul unei hârtii ude cu un scris tremurat şi rupse hârtia întinzândui-o.
   - Sper să-mi descifrezi scrisul.
   - Sper şi eu.
   - Ne vedem, ciao!
   G. nu mai apucă să spună nimic. Ea se întoarse şi plecă grăbită. După zece paşi îşi simţi telefonul vibrând în buzunar. Mesaj de la un număr necunoscut: „Să ai o zi bună! G.”. Îşi continuă drumul zâmbind.


duminică, 4 noiembrie 2012

Ora de... nici eu nu ştiu ce


Autor: Motănel


Ce să vezi, sunt iarăşi eu! De câteva zile mă învârt pe planeta asta a bloggerilor, blogosferă cum îi spuneţi voi şi mă minunez de ce găsesc!
În primul rând, jur că îmi place cum toţi se dau deştepţi pe la alţii, dar habar nu au ce să facă în privinţa lor. Şi vezi cum urlă comentariile către autori, dar autorii tac către texte... carevasăzică, viaţa bate blogul. Dar e bine, măcar ne pricepem să dăm sfaturi, gratuit şi cu generozitate, nenică!
În al doilea rând, să vă zic eu o treabă: românu’, când nu e arogant, e pupincurist. Da, dom’le, asta e! De ce zic asta? Păi... citeam de zor un blog şi am dat peste o postare interesantă, dar scurtă şi complicată. Asta pentru mintea mea de pisoi prost, că alţii cică au înţeles tot... după ce li s-a explicat într-un comentariu de către autoare. Contează mai puţin povestea, dar e mult mai importantă catastrofa declanşată! Cititorii, rămaşi cu concluzia în cui, au cerut explicaţii. Autoarea, cu povestea în minte, a zis că nu răspunde provocărilor, dar până la urmă a dat explicaţii, potolind „rebeliunea”. Numai că nu i-a fost de ajuns un comentariu, i-a mai trebuit o postare în care să se laude cum şi cât de frumos ştie ea să scrie şi cum o deranjează naţiunea proastă şi tembelizată care „nu ştie ca să înţelege ce scrie ea”. Şi au sărit sumedenie de „artişti ai internetului” care să o susţină. Ba că autorul nu trebuie să îşi explice textul, ba că înţeleseseră tot şi fără explicaţii, ba că „proştii care citeşte nu merită”... adică susţinere, dom’le, nu glumă! Dar mă întreb şi eu acum... câţi dintre „lăudacii” ăia ar fi înţeles textul dacă nu primeau „explicaţia”? naţie de „einstein”-i, dom’le!
Şi dacă tot ne pricepem la toate, să vă mai spun o chestie interesantă: problema mare a oamenilor ăstora este că exact astfel de educaţie au primit de la părinţii lor. Şi exact această educaţie o vor transmite mai departe. Chiar dacă s-au născut într-un bloc de ghetou, aveau antenă de satelit pe geam şi ciordeau filme de pe HBO cu decodorul, ca să aibă şi ei „cultură”. Şi asta nu i-a oprit ca mai apoi să-şi cumpere un telefon de-ăla de „face şi clătite” şi să se laude cu el, chit că li se rupeau hainele în coate şi genunchi. Sau chiar dacă s-au născut într-o magherniţă dărăpănată, asta nu i-a oprit să îşi cumpere una bucată maşină „descapotabilă” cu care să plimbe fetele agăţate în club sau la cafenea. Iar dacă totul a fost invers şi au avut ceva mai mult noroc, fiind copii de bani gata, aroganţa le-a venit la pachet. Însă atât primii, cât şi cei din urmă nu s-au sfiit de la linguşeli când au avut nevoie de ceva. Că i-au făcut freza lu’ tăticu’ sau masaj lu’ mămica, au ştiut să ceară ce îşi doreau de la ei. Au mai fericit vreo doamnă supraponderală de la secretariatul facultăţii în drumul lor spre studiile superioare, dăruindu-i un plic plin de „admiraţia” lor pentru învăţătură. Apoi au mai lustruit vreun poliţist ca să-şi poată obţine „carnetul de şofer” şi s-au realizat în viaţă. Tocmai de aceea nu se poate ridica nimeni la nivelul lor, ei sunt stăpânii lumii şi copiii lor o vor moşteni de la ei, că doar ce naşte din pisică, şoareci mănâncă! Pardon, aşchia nu sare departe de trunchi, să nu jignim bietele animale, cel de faţă exclus...
Serios acum, mă întreb de multe ori cum supravieţuieşte lumea unor astfel de specimene. Mie îmi vine să mă duc în munţi şi să mă fac pisică sălbatică, să nu mai am treabă cu lumea. Dar spre pacatele mele, am fost mereu un motănel domestic şi nu pot scăpa de oameni... trag la mine ca musca la miere. Şi eu la „iei”, fir-ar să fie! Dar asta e, ce pot eu să fac, singur printre ei? Am să mă sui pe o corabie să vânez şoareci, poate mă va duce departe de toţi, la o pisicuţă care mă aşteaptă cu nerăbdare.

Dimineaţa



Autor: Motănel


Mă trezesc de dimineaţă în lumina zâmbetului tău. Îmi închipui că este un vis şi merg să trag la o parte draperia. Mă întorc către pat şi te văd goală, cuibărită pe locul unde fusesem eu. Mă frec la ochi, dar imaginea nu se estompează, tu eşti tot acolo. Îmi amintesc dintr-odată noaptea trecută şi mă aşez pe fotoliu, privindu-te. Eşti atât de adorabilă zâmbind în somn. Realizez cât de fericită eşti şi îmi vine să ţip pe fereastră că eu am reuşit asta, dar nu vreau să te trezesc. Însă tu începi să mă cauţi şi nu mă găseşti...
Deschizi ochii şi mă priveşti mirată. Probabil că te întrebi şi tu dacă este un vis sau e realitatea. Aşa că mă ridic şi vin să te sărut pe nas, să ştii că sunt acolo şi nu visezi. Te întorci pe spate şi răsufli uşurată, ca şi când ţi s-ar fi ridicat o greutate de pe umeri. Mă aplec asupra chipului tău şi te privesc pentru câteva secunde, încercând să îţi fotografiez zâmbetul cu ochii minţii. Apoi te sărut îndelung, exact ca înainte cu câteva ore. Îţi aminteşti totul? Eu da!
Au fost lucruri pe care le-am simţit pentru prima oară în viaţă şi tot pentru prima oară am trăit atât de intens. Ţi-am adorat trupul care fremăta la fiecare atingere, pielea care se unduia ca mătasea sub degetele mele, buzele arzând de dorinţă de a mă săruta, ochii care mă priveau pătimaş, părul care mă mângâia delicat şi mâinile care nu încetau să se plimbe pe pielea şi părul meu. Totul a fost perfect! Şi tu care credeai că perfecţiunea nu există...
Îmi doresc să nu pleci. Şi sunt sigur că şi tu îţi doreşti la fel. Oricum, e dimineaţă încă. Am putea pregăti micul dejun împreună. Sau am putea sta în continuare în pat. Te privesc şi înţelegi întrebarea. Te ridici şi tu, mă întinzi pe spate şi te aşezi deasupra mea. Îţi simt sânii presaţi de pieptul meu şi dincolo de ei, inima care îţi bate cu putere. Zâmbeşti şi mă muşti de buze, apoi mă săruţi. Încerc să te întorc, dar nu vrei. Îmi prinzi mâinile şi le duci deasupra capului meu, apoi începi să mă săruţi pe piept. Îţi pui capul deasupra inimii mele şi îi asculţi bătăile preţ de câteva minute. Nu mă pot opune…