Eram singura in casa de data asta , innecata in tot ce exprima mai bine durerea . Lacrimi , sange ... Tremuram , si ma apropiam usor de geamul spart .
Ajung acolo si imi strecor capul printre ciobiturile acelea , parul roscat si lung imi flutura in vantul rece a lui decembrie .
Jos .
Jos .
Jos .
Totul imi apare din ce in ce mai aproape , o strafulgerare si ma simt brusc trezita la realitate , sunt tot acolo , in garsoniera suferintei . Privesc soseaua plina cu masini scumpe , oameni nervosi ce se lovesc unii de altii pe trecerea de pietoni . Altii sunt in cabine telefonice , altii se joaca , altii se cearta... dar cu totii isi continua vietile fermecate in lumea lor plina de flori . Nimeni , nimeni nu stie cum ma tarasc pe mocheta veche si plina de praf , cum singura urma pe care o las in aceasta viata este patata cu sange , cum durerea napusteste peste mine si cum nici o zi nu este altfel .
De ce ar trebui sa mai continui ?
De ce sa ma chinui cand viata ma calca in picioare la fiecare pas ? Cum timpul imi aminteste de inca o secunda,ora, zi in care tot ce-am facut a fost sa zac in lanturile nemiloasei dureri ?
Si atunci , cand mai cautam o ultima urma de putere pentru a ma arunca in gol , pentru ca privirile tuturor sa fie atintite pe mine , pentru ca prima oara sa fiu observata...sa simt ca exist , si sa ma dau batuta in fata vietii , chiar cand cautam aceasta putere in mine , a inceput sa ninga .
Lacrimile mi se pierdeau in frumosul joc de alb .
Fulgi atat de mari , atat de extraordinari cum nu mi-a fost dat sa vad pana atunci... Zaresc cateva capete atintite spre cer , se uita la mine ?
Nu .
Privesc si ei albeata ce ne astupa pe toti .
Si atunci..atunci am mai acordat o sansa vietii . Mi-am zis ca , ca vreau sa vad cat mai poate continua , vreau sa vad daca are scrupule , sa continui in durere si sa mor asa daca e nevoie , dar cu toate astea..sa ma omoare viata ...
M-am ridicat , parul meu imprastia pe mocheta fulgi ce deveneau gigantice picaturi . Imi leg ranile , pun pe mine hainele saracacioase , cat mai multe pentru a nu inghta , ascund paltonul si ma aventurez in imparatia zapezii .
Merg repede si inca indurerata , cativa oameni se holbeaza la mine dar apoi isi indeparteaza privirea , pentru ca orice ar fi , au si ei viata lor ... Merg spre nicaieri , prinsa in tornada fulgilor ce cad lenes pe tabla de sah a vietii in care toti suntem pioni..
Va urma ...
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu