sâmbătă, 27 aprilie 2013

Poveste


              Îmi îndes prea multe haine în geanta aceea micuţă, îmi iau aparatul foto, câteva poze pe telefon cu el... brăţările fără de care nu pot pleca nicăieri... ies pe uşă şi păşesc cu căştile în urechi spre alte zări. Plec în căutarea lucrurilor pe care trebuia să le fi aflat deja.
              Pe peronul gării vântul mi se joacă în păr, iar sunetul trenului pe şine îmi face inima să bată şi mai tare. Mă pot lasa purtată chiar şi până la capătul lumii, sperând doar să găsesc ceea ce caut. Ceea ce caut eu e mai mult decât liniştea, e mai mult decât atât. Vreau să cunosc oameni cu care să am ceva în comun. Vreau să evadez din acest cerc, să păşesc dincolo de el şi să simt mirosul florilor de câmp şi bâzăitul ameninţător al albinelor. Vreau să le spun tuturor cine sunt eu. Vreau să fiu altcineva, într-un alt loc... Vreau să-i spun cuiva că am reuşit... Vreau să întâlnesc pe cineva.

              Îmi caut un loc şi mă fac comodă, atât cât îmi permite, acel scaun vechi dar destul de moale al trenului. Mă las furată de peisaj şi purtată pe versurile unei melodii care mă face să dau din picior în ritmul muzicii. Sunt emoţionată şi încerc să nu mă mai gândesc la acel lucru. Îmi inspectez brăţările şi continui să admir peisajul, încercând să nu mă gândesc deloc la ceea ce ar trebui să se întâmple. Un mesaj, un gând, o bătaie puternică a inimii, iar trenul ajunge într-o gară. Pe peron doi tineri îşi iau la revedere. Ea, emoţionată şi cu lacrimi în ochi, îl strânge în braţe şi îi urează drum bun. El, o strânge în braţe şi îi spune că se vor mai întâlni, după care îi cuprinde buzele într-un sărut lung. Dar trenul e grăbit, nu le mai dă nicio secundă în plus celor doi tineri să-şi mai ia la revedere. Trenul se grăbeşte spre destinaţia mea... şi eu la fel. Îl văd pe tânăr cum urcă în tren în ultima secundă, iar ea îi face cu mâna... zâmbindu-i numai cum o persoană îndrăgostită ştie să zâmbească. Trenul merge mai departe, lin şi zgomotos, spre alte gări pentru a lua alte şi alte persoane. Să despartă sau să unească alte perechi de îndrăgostiţi, să ducă sau să aducă oameni spre locul unde au visat mereu că vor ajunge, să ducă persoane în vacanţa mult aşteptată...
            Încep să caut pe telefon pozele cu el şi să le admir, gândindu-mă dacă şi în realitate ar arăta la fel. Aş fi vrut să am aripi să pot zbura cât mai repede spre locul unde vreau să ajung. Aş fi vrut ca timpul să treacă mai repede. Aş fi vrut ca această distanţă să fie mult mai mică... Nu pot să nu mă gândesc la cele ce urmau să se întâmple... Altă gară, alte persoane, alte momente. O fetiţă începe să alerge spre bunica ei care o aştepta cu braţele deschise. Trenul desparte, dar şi uneşte oameni, dar pleacă încet spre destinaţia mea. Inima îmi bate din ce în ce mai tare gândindu-mă la ceea ce mă aşteaptă. Timpul îmi face parcă în ciudă şi se mişcă din ce în ce mai greu. Secundele mi se par minute, iar minutele ore... Am impresia că trenul, în loc să meargă înainte, merge înapoi... reuşind să revăd din nou peisajele şi scenele din gări. Totul mi se derulează în faţa ochilor ca un film, doar că e proiectat de mintea mea. Trenul merge înainte, ducându-mă şi pe mine cu el. Ultimele minute, ultimele cuvintele prin care încerc să mă liniştesc şi să par normală. Îmi bag căştile în buzunar, îmi iau geanta pe umăr şi păşesc pe culuarul trenului aşteptând cuminte să cobor. Văd persoane la fel de nerăbdătoare ca mine, unii gândindu-se la cei care îi aşteaptă, alţii gândindu-se la cum să care singuri bagajele... Ultimele minute sunt cele mai grele. În ultimele minute inima mea aproape sare din piept gândindu-mă la faptul că acolo poate să nu mă aştepte nimeni. Nu am certitudinea că va exista cineva acolo să mă aştepte. Pentru mine e o surpriză... Va fi sau nu va fi cineva care să mă aştepte? Ultimele secunde, trenul încetineşte şi se opreşte. Lumea se înghesuie să coboare, eu rămânând la urmă.
             Cobor din tren şi păşesc pe pământul cu care abia aşteptam să mă întâlnesc. Încerc să caut o figură cunoscută, dar nu zăresc pe nimeni. Toţi îmi sunt străini, iar eu la rândul meu le sunt o străină. Lumea se împedică de mine şi îmi cer scuze... iar eu la rândul meu, le cer scuze. Nici nu simt dacă îmi mai bate inima... Îmi vine să plâng şi să ţip, dându-mi seama că iar mi-am făcut prea multe iluzii crezând că mă va aştepta cineva cu braţele deschise. Îmi ridic capul şi caut din nou un chip cunoscut printre sutele de chipuri care îmi sunt străine... Dar din nou nu găsesc nimic. Mă aşez pe un scaun gol, privind cum cei din jur se bucură atunci când îi revăd pe cei dragi. Îmi sprijin coatele pe picioare şi îmi ascund faţa în palme pentru a nu putea să-mi vadă toată lumea tristeţea.
              După câteva minute, o mână îmi atinge umărul. Speriată îmi ridic capul, iar la picioarele mele stătea chiar el.
"Te-am căutat peste tot", mi-a spus el.
Am începu să zâmbesc şi să-mi pară rău că m-am îndoit, crezând că nu mă va aştepta nimeni. Nu trebuia să renunţ atât de repede, trebuia să cred că va veni... chiar până în ultima secundă. L-am strâns în braţe, iar singurul cuvânt pe care i l-am putut spune a fost doar: "Bună!"
              Dacă va trebui vreodată să mă întorc de unde am plecat, sper să-mi spună... la fel cum i-a spus tânărul acelei tinere: "O să ne mai întâlnim."
Acum aştept ca povestea să continuie, să-mi aducă clipe de fericire şi zâmbete pe buze... Am mers atât încercând să caut ceea ce îmi doream şi din fericire am găsit, chiar dacă m-am îndoit.

              Dacă lucrurile nu merg bine din prima secundă, asta nu înseamnă că trebuie să renunţi şi să crezi că nimic bun nu se va întâmpla...

2 comentarii: